Politologul Vladimir Tismăneanu, autor al volumului „Marele șoc. Din finalul unui secol scurt, un dialog între politologul Vladimir Tismăneanu și președintele Ion Iliescu”, și Adam Tismăneanu fac în Politico portretul „primului lider democratic al României” care lasă o moștenire „complexă și conflictuală”. Articolul se intitulează „Un bolșevic pentru toate anotimpurile: Paradoxul lui Ion Iliescu al României ” Pe 25 decembrie 1989, președintele român de atunci Nicolae Ceaușescu și soția sa Elena au fost executați prin împușcare în timp ce cântau „Internaționala”, imnul comunist. Dictatorul și soția sa au condus cu o mână de fier timp de decenii. Dar, pe fondul unei scăderi dramatice a nivelului de trai, românii s-au săturat. Ei sperau că această prăbușire instituțională va marca începutul unei revoluții democratice - iar omul aflat la cârma acestei tranziții a fost Ion Iliescu. Primul lider democratic al României, Iliescu - care a murit la 5 august, la vârsta de 95 de ani - a fost unul dintre ultimii aparaturiști comuniști de vârf rămași în urma dizolvării blocului sovietic. Dar, deși a modelat tranziția țării către democrație, amintirile unui transfer sângeros de putere și reprimarea brutală a protestelor din 1990 - pentru care a fost acuzat de crime împotriva umanității - lasă o moștenire complexă și conflictuală. Născut într-o familie din clasa muncitoare, Iliescu a fost profund atașat de tatăl său - un comunist clandestin care a murit când fiul său avea doar 15 ani. Înscriindu-se în Tineretul Comunist, el a îmbrățișat idealurile revoluționare cu admirație necondiționată pentru URSS și Iosif Stalin. A ajuns să creadă cu tărie în promisiunile utopice bolșevice, pe care le considera cele mai bune pentru țara sa. La începutul anilor 1950, visele lui Iliescu au devenit realitate când - la fel ca sute de alți români - a fost trimis la studii în Uniunea Sovietică. În timp ce se afla la Moscova, el a interiorizat bolșevismul, considerând lagărul socialist drept garantul păcii și al progresului într-o lume polarizată ireconciliabil. Aici a trăit șocul morții lui Stalin. Tot aici a cunoscut-o și pe viitoarea sa soție, Nina, despre care își amintea mai târziu de plimbările lor nocturne prin oraș. În acest timp, liderii Partidului Comunist Român au ajuns să vadă în Iliescu un tânăr camarad de încredere și l-au numit în fruntea Tineretului Comunist, responsabil cu activitatea politică și mobilizarea studenților. Erau anii dezghețului poststalinist, care a afectat toate țările est-europene, dar România nu a cunoscut turbulențe comparabile cu Polonia sau Ungaria. Și, în ciuda faptului că a pus mâna pe o copie de contrabandă a „Discursului secret” al premierului sovietic Nikita Hrușciov, care condamna ferm regimul lui Stalin, Iliescu nu a renunțat la convingerea sa că partidul trebuie să își păstreze controlul total asupra puterii. În ciuda feței sale zâmbitoare și a discursului suav, Iliescu era un leninist convins. Între 1958 și 1959, a participat la represiunea împotriva studenților, care s-a soldat cu arestări, torturi și încarcerări. Ascensiunea sa către proeminență a fost accelerată ulterior, când Ceaușescu a devenit noul om puternic al României, în martie 1965. A fost numit ministru al tineretului în 1967, iar în 1970 a fost promovat la secretariatul partidului și la comitetul executiv. Dar această ascensiune rapidă a încetinit în cele din urmă. A fost considerat prea intelectual, prea reformist și a fost marginalizat în provincii. La sfârșitul anilor 1980, însă, lucrurile au început să se schimbe. În timp ce liderul sovietic Mihail Gorbaciov urmărea politici reformiste, Ceaușescu încerca să blocheze orice contagiune. El devenise o rămășiță învechită a erei staliniste, iar românii s-au săturat de cultul nebunesc al personalității care îi înconjura pe el și pe soția sa. Pe măsură ce dictatura sa devenea din ce în ce mai neregulată, mulți din birocrație îl considerau pe Iliescu o posibilă alternativă la „comunismul dinastic”. În decembrie 1989, revoltele populare au izbucnit în întreaga țară, mai întâi în orașul vestic Timișoara, apoi în București. Dar aceasta nu a fost o revoluție de catifea. Pe fondul unei represiuni militare, armata și forțele poliției secrete au împușcat zeci de protestatari anti-regim în următoarele zile. Iar pe 22 decembrie, Iliescu s-a adresat mulțimilor la televiziune, anunțând formarea Frontului Salvării Naționale. După ce Ceaușeștii au fost capturați, judecați și executați câteva zile mai târziu, românii au fost convinși că acesta a fost începutul unei revoluții democratice. Dar, de fapt, a fost combinația dintre o revoltă populară spontană și un puci intrapartinic - iar Iliescu a fost beneficiarul ambelor. Iliescu a jucat inițial rolul liberalizatorului binevoitor și deschis la minte. Dar el s-a asigurat, de asemenea, că forțele pluraliste în curs de fuziune - inclusiv partidele democratice și asociațiile societății civile - nu vor fi lăsate să conteste dominația birocrației. Răspunsul său la opoziția anticomunistă a fost nevrotic, panicat și intolerant. Apoi, în iunie 1990, după ce partidul său a câștigat primele alegeri democratice din țară, el a folosit forțe în afara legii pentru a distruge disidența în creștere, mobilizând minerii din Valea Jiului pentru a suprima violent protestele antiguvernamentale. România a devenit din nou un paria pe scena internațională. Și deși Iliescu a încercat să șteargă amintirea acelor evenimente teribile - atât haosul violent din jurul înlăturării lui Ceaușescu, cât și represiunea brutală împotriva civililor care a urmat - acestea aveau să-i marcheze pentru totdeauna cariera. După ce a pierdut președinția în 1995, Iliescu a recunoscut în sfârșit guvernarea democratică și a preluat conducerea opoziției parlamentare. A fost ales din nou în 2000, al doilea său mandat prezidențial fiind văzut în mare parte ca unul de integrare occidentală. În 2003, România a intrat în NATO, iar el a jucat un rol semnificativ în aderarea țării la UE, care a fost finalizată în 2007. După încheierea celui de-al doilea mandat în 2004, Iliescu s-a retras din politică. El și-a petrecut cea mai mare parte a timpului citind și scriind, și făcea declarații cu ocazii speciale, încercând intermitent să-și refacă imaginea. O astfel de ocazie a fost un dialog de trei zile, în august 2003, cu Vladimir Tismăneanu - coautor al acestui articol. În timpul discuțiilor, Iliescu a recunoscut că a făcut câteva „greșeli”, deși și-a exprimat foarte puține regrete. El a susținut că, în 1990, nu exista nicio modalitate de a evita utilizarea violenței împotriva civililor. Dar când a fost întrebat cum evaluează bilanțul comunismului în secolul XX, el a răspuns surprinzător: „Negativ la nivel global”. A fost unul dintre puținele momente în care liderul român a părut să realizeze public că toată viața sa a servit o himeră. La aflarea veștii morții lui Iliescu, noul președinte ales al României, Nicușor Dan, și-a prezentat condoleanțele, alături de un mesaj despre primul președinte ales democratic al României: "Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu, figura centrală a tranziției din anii 1990. Este obligația noastră să clarificăm marile probleme ale epocii, pentru a merge mai departe cu responsabilitate". Declarația lui Dan evidențiază modul în care românii sunt împărțiți în ceea ce privește moștenirea lui Iliescu. În bine sau în rău, el le-a influențat istoria și le-a schimbat viața. Dar un lucru este cert: în 1990, nu exista niciun imperativ real care să-l determine să organizeze atacuri atât de devastatoare împotriva civililor neînarmați. Și deși guvernul român a declarat ziua de 7 august zi de doliu, trauma guvernării lui Iliescu rămâne. Rănile sunt încă deschise. Vladimir Tismăneanu este profesor de politică la Universitatea din Maryland. În 2006, a prezidat Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Este specialist în teoria sistemelor politice, politici comparate, analiza ideologiilor și mișcărilor revolutionare din secolul al XX-lea. Adam Tismăneanu este scriitor freelancer, analist și cercetător independent. În prezent cei doi sunt coautori ai unei biografii a lui Nicolae Ceaușescu, care va fi publicată în 2026.