Se spune că Napoleon Bonaparte, cu toată faima și campaniile lui, ar fi lăsat o reflecție care astăzi sună mai actuală ca niciodată: ”Gloria este vremelnică, obscuritatea e veșnică”. O spunea, probabil, cu gândul la marile bătălii ale istoriei. Dar dacă, printr-o ironie a sorții, ar ajunge astăzi într-o primărie de comună, ar înțelege imediat că n-a vorbit în zadar. Gloria de carton și panglica de unică folosință Prin multe localități, gloria se măsoară în poze pe Facebook, panglici tăiate ceremonial și câteva proiecte ”cu impact major” care, în realitate, înseamnă o bordură, un teren de fotbal, un parc, un banner și o promisiune reîncălzită. Primarul zâmbește, aparatul administrativ aplaudă, iar contribuabilul își mormăie nemulțumirile în barbă. Gloria e efemeră, dar are o bună echip de PR Funcționarul- anonim prin vocație În spatele acestor momente sclipitoare, funcționarii trăiesc într-o obscuritate confortabilă. Nu deranjează, nu strălucesc, dar sunt mereu acolo. Cunosc perfect arta dosarului ”rătăcit” și știu să repire printre ștampile și hârtii cu termen ”urgent”. Fără glorie, fără vină. Doar cu vechime. Cetățeanul – figurantul etern Apoi e cetățeanul. El, omul simplu care întreabă, speră, insistă. Trimite sesizări, solicită audiențe,bate drumuri și … se lovește de pereți. Când nu primește răspunsuri, i se oferă promisiuni. Când cere acțiuni, i se promite ”că se va analiza în viitorul apropiat”.În lipsa unei scene pe care să urce, rămâne figurant într-o piesă prost regizată. Campania – momentul de glorie colectivă. O dată la patru ani, însă, gloria se democratizează: vine campania electorală. Atunci toți devin importanți, drumurile se mătură, băncile se vopsesc, parcurile se curăță de bălării, iar candidații promit o revoluție administrativă de dimensiuni istorice. Apoi, se face din nou liniște. Ca după o paradă de 1 Decembrie într-o localitate pe unde nu a trecut niciodată niciun ministru. Napoleon a spus-o cinic, dar sincer: Gloria e trecătoare. Obscuritatea e mai comodă, mai sigură, mai ”de-a casei”. Dar poate că exact din aceste locuri uitate de lumină se pot aprinde scântei de schimbare. Totul e ca cei din ”veșnică uitare” să îndrăznească, măcar din când în când, să ridice vocea.